O scurtă vizită într-un Castel desprins din basmele lui Ispirescu – Opera Națională Română Cluj-Napoca
Castelul desprins parcă din basmele lui Petre Ispirescu se află în zona centrală a orașului, în aceeași clădire cu Teatrul Național „Lucian Blaga”. Construit în stilul neobaroc de compania de arhitectură Fellner&Helmer, se poate mândri ca fiind una dintre clădirile de teatru ridicate de cei doi arhitecți în Europa.
Ușile s-au deschis și o dată cu ele porțile lumii de basm, covorul roșu, ne-a întâmpinat încă de la intrare ca și cum ne-ar fi urat fiecăruia: „Bun venit! Sperăm să vă placă la noi!”. Draperiile vișinii au devenit gardienii castelului, protejându-ne de ochii curioși ai celor de-afară. Lustrele amintesc de vechile candelabre și, pierdută cu totul în acest peisaj, m-am trezit în fața unei imense plăci memoriale ce amintește de primul spectacol ce a avut loc la Cluj-Napoca în această instituție, la un an de la realizarea Marii Uniri, și care a avut ca laitmotiv deviza: „S-a potolit furtuna!”.
Busturi, tablouri, figuri emblematice ale teatrului și operei au rămas în hol, în timp ce timid grupul meu a pășit la etaj. În timp ce pășeam pe scări mi-am imaginat că sunt aceleași de pe care Făt-Frumos a căzut găsindu-și sfârșitul din basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” ori cele de care a rămas lipit pantoful Cenușăresei în timp ce fugea de la bal.
La etaj am făcut „cunoștință” cu Zaharia Bârsan, apoi am mai trecut de un soldat vișiniu, am mai urcat niște scări și am ajuns la „scările metalice”. De ce s-ar afla așa ceva într-o Operă? La ce servesc ele?
În trecut, biletele de la balcon erau mai ieftine, conform ierarhiei sociale a vremii. Deși exista această discrepanță între clasele sociale, interiorul nu părea schimbat…totuși în timp ce am înaintat am descoperit că acum ne aflam în „bucătăria” castelului. Rafinamentul aproape dispăruse.
„Aici, îi așteptau pe cei ce-și achiziționau bilete la balcon, altă garderobă decât cea de la parter, care era destinată celor ce-și luau bilete la stal și loji.”
Un lucru bun era și este faptul că la balcon se află o sală de socializare din care ai o priveliște superbă asupra orașului. Clădirea fiind așezată central îți oferă o panoramă citadină unică.
Intrăm în sala ce dă viață tuturor spectacolelor culturale. Și aflu din nou cu regret că în trecut existau câteva spații micuțe, ce se achiziționau foarte ieftin, singurul inconvenient fiind faptul că trebuia să urmărești spectacolul stând în picioare. Azi, putem răsufla ușurați. Acele spații nu mai sunt folosite cu acel scop.
La balcon găsim scaunele originale din lemn de trandafir, ce prezintă câteva modele ștanțate. Foița de aur este elementul fundamental decorativ al interioarelor de epocă. Desenul arhitectural camuflează gurile de aerisire încât le poți confunda ușor cu elemente din decor. Acustica sălii este una foarte bună. Chiar și cel mai mic sunet de pe scenă se aude până în ultimul rând din spate, însă viceversa am înțeles că nu funcționează.
De la balcon am coborât la stal. Cabina de lumini și cea de sunet se află în spatele sălii. Eu am rămas cu ochii fixați pe scenă. Mi-am revenit din reverie când la urechile mele a ajuns informația: „Scena are două cortine. Cortina de fier, care este ignifugă și are încorporată în jur de două tone de nisip. Scopul cortinei de fier este strict utilitar, dar nu este neglijată din punct de vedere decorativ. Acum vom trece la cortina de pluș cea pe care o puteți vedea la finalul fiecărui spectacol.”
Un alt lucru pe care mi-l amintesc foarte bine este faptul că s-a vorbit puțin și despre importanța echipei tehnice. Poate, noi, spectatorii, nu dăm așa de multă importanță persoanelor din spatele scenei, cât actorilor, dar fără echipa din spate, cei din fața noastră nu ar putea străluci oricât de bine și frumos ar cânta. Un singur sunet venit mai târziu și parcă schimbă cu totul opera sau lumină ce nu „cade” pe cine trebuie poate „crea” probleme chiar și celei mai sudate echipe de artiști.
Ce m-a mai impresionat? Faptul că trăgând de o manetă poți să faci să „plouă” pe toată suprafața scenei în caz de incendiu și că trolul (parcă așa îi spunea) este cel original din 1906, este manual și se află în perfectă stare de funcționare.
Poate că ar mai fi multe lucruri de spus, însă timpul este unul limitat (40 de min.), artiștii au repetiții de făcut, iar oamenii câteodată nu au răbdare să asculte fiecare detaliu sau să se bucure de o prezentare mai amplă a unei clădiri cu un aer istoric, rămasă neschimbată din punct de vedere arhitectural.
Autor: Elena Panait
Scriitor (călător prin lume), redactor-șef la revista Mica Românie și redactor la Știri din Surse Buzău.