TRUBADURUL DIN NOI

Urmând premisa centrală a lui Romeo și Julieta, Il Trovatore realizează un scenariu în care răzbunarea trece din generație în generație și distruge iubirea nevinovată pe parcurs. Este o dramă în patru părți scrisă de Giuseppe Verdi ce are la bază un libret de Salvatore Cammarano, după El Trovador de Antonio Garcìa-Gutiérrez, ce l-a frapat pe Verdi pentru că a găsit acolo „scene frumoase și mai presus de toate ceva singular și original în ansamblu”.

A debutat la teatrul Apollo din Roma în 1853, a fost urmat de Rigoletto și apoi de La Traviata, plasându-se astfel în centrul trilogiei populare revoluționare, marea ispravă dramaturgico-muzicală a compozitorului în vârstă de patruzeci de ani, devenind om de teatru ce s-a angajat să ducă melodrama italiană spre adâncimi insondabile, în afara convențiilor, în căutarea unui studiu al omului în muzică și pe scenă.

Povestea complicată a lui Il Trovatore, rivalitatea dintre Manrico și Contele di Luna, care nu știu că sunt frați, iubirea pentru Leonora ce este dezvoltată cu o putere fără precedent de limbajul muzical al lui Verdi și atmosfera aspră a curții spaniole de la începutul secolului al XV-lea, cât și decorurile sumbre țigănești ce sunt evocate cu contraste strălucitoare și uneori extreme, acuzate la vremea respectivă de vulgaritate, care însă nu neglijează dimensiunea melodică și bel canto-ul. Vigoarea și măreția sanguină pe care Verdi le caută în subiectele pe care le alege se revarsă în alegerile vocale și în orchestrație: melodii conturate unghiular și extrem – ca în corurile virile de țigani – utilizarea experimentală a zgomotelor controlate în orchestră cu folosirea ciocanelor și nicovalelor; formulări puternice, aproape violente, menite să lovească ascultătorul. Contele și mai ales Azucena sunt cei care țes firele poveștii: fiica țigăncii ucise pe rug, cea care îl răpește pe fratele contelui, mama adoptivă a acestuia, se regăsește în final împlinindu-și dorința de răzbunare.

Dacă vedem țiganca ca erou al acestei opere, ca figură tragică centrală, cred că stă mult mai bine împreună decât dacă îl vedem pe Manrico, trubadurul, ca figură tragică. La urma urmei, Manrico nu își cunoaște originea, chiar și atunci când „mama” lui i-a spus despre asta, el nu crede. O iubește pe Leonora, dar aceasta este o dragoste cusută cu ață albă, el de fapt o disprețuiește cu sălbăticie pentru că i-a salvat viața. El este împiedicat să-și ucidă fratele de o forță nevăzută. Ambii frați au astfel sentimentul că ceva nu este în regulă, dar în cele din urmă ajung să fie pioni în jocul răzbunării.

Și totuși avem de-a face cu un personaj interesant. Țiganca aparține unui grup marginalizat – cei care rătăcesc fără a avea o casă. Ea rămâne fără mamă într-o manieră îngrozitoare. Descrierea ei în care își privește mama arzând este dureroasă pentru ascultător. Dar și-a păstrat clar în minte decenii la rând sentimentele pentru băiatul pe care l-a furat. Legătura dintre un părinte și un copil este cea mai puternică legătură cunoscută – mult mai puternică decât cea dintre iubiți. Dar, țiganca reușește să țină acest copil la distanță – să nu-l lase să intre în inima ei – să-l țină, cel puțin parțial, ca pe un obiect – obiectul principalului ei dușman și astfel ca pe cineva pe care îl va folosi pentru a răni.

Avem astfel sentimentul că Verdi se răzbună pe noi. Și totuși nu eram născuți atunci când scria el această operă, și cu toate acestea, a decis să ne aducă în atenție ceva, ceva îngrozitor și destabilizator. El vrea ca noi să simțim, profund și puternic, în felul în care doar muzica ne poate ajuta să o facem, ceea ce simte o altă persoană.

Acest lucru ne-ar putea duce cu gândul la faptul că Verdi ar putea fi un supraviețuitor al traumei. Și totuși, cred că muzica se poate debarasa, mai bine decât orice altceva, de eticheta unui diagnostic. Iar Verdi are capacitatea de a transmite sentimente profunde și puternice cu muzica pe care o creează. El poate face ravagii în noi, iar intriga și libretul acestei opere îi oferă un vehicul pentru a face exact asta. El este eroul din poveste care lucrează constant în a ne ține dezechilibrați – să nu ne simțim în siguranță – să simțim că am fost iubiți pentru ceea ce suntem, în timp ce auzim cum ar fi fost să fim așa de iubiți de la femeia care are puterea de a face acest lucru.  Verdi este, așadar, volubil. El realizează că acest instrument puternic pe care îl mânuiește ne perturbă, și se bucură de asta.

Verdi vrea să ne trezească – cântecul de leagăn era doar pentru ea – îi ține pe toți cei din jurul ei treji cu trucurile ei, la fel cum opera lui Verdi ne dezvăluie acele sentimente la care și noi toți avem acces, dar mai degrabă le-am ținut secret. Acele sentimente pe care le avem și pe care trebuie să le accesăm atunci când vrem să reluăm ceva care a fost problematic pentru noi. Sentimente care, în contextul unei narațiuni care se învârte peste tot, dar în cele din urmă rămâne suficient de centrată pentru ca noi să observăm, să simțim și să putem pleca de la spectacol, ca proaspăt treziți dintr-un vis, cu sentimentul că am fi trăit toată acea nebunie, dar fără să fi făcut-o de fapt. Suntem la mâna lui Verdi, dar în cele din urmă îl aplaudăm pe el și pe muzicienii care au adus la viață sentimentele din noi, și asta pentru că le-am putut simți din siguranța fotoliului de operă și nu din limitele propriei noastre case.

Autor: Corina Gheorgheza