Despre Balul Operei și noaptea de basm 

Casa sufletului meu are loje rotunde de catifea roșie și moale. E caldă și blândă catifeaua aceasta și în întunericul ce se lasă la ridicarea cortinei, îi simt culoarea prin atingere, iar în notele înalte ale vocii sopranei, acoperământul casei sufletului meu devine duios și dulce. Degetele mele se mișcă în tandem cu notele, aleargă în Si bemol și tremură în La. Inspir și-mi umplu plămânii de aer și de frumusețe și mă cuprinde o stare de grație. Ating și nu ating pământul, mă cheamă și mă alungă o lentoare languroasă și în fervoare, dirijez cu inima orchestra, plâng cu pleoapele dureri neîmpărtășite nimănui, invoc renunțări și abstinențe nepermise.

În tot și în toate mă regăsesc o ființă eterică și de basm și singurul lucru ce mă ține ancorată în realitate e prezența tactilă a catifelei roșii ce-mi alintă varfurile degetelor cu finețea ei veche de lucru bun și trăit prin durerile și suspinele atâtor suflete ce au atins-o.

M-am născut în vremuri ce nu mi se potrivesc și visez la secole de odinioară, în care femeia s-a creat pentru a fi frumoasă și elegantă, o creatură ce mijlocește visarea și beatitudinea. Dau vina pe basmele feerice ale unei copilării trăite printre cărți și iluzii mai mult decât în joc și voie bună. În mintea mea sunetul viorii invocă mâna cu degete lungi și subțiri a Maicii Domnului din picturile bizantine, violoncelul e presărat cu desene baroce și tenorul cântă doar pentru Regele Soare. Flautul plânge lacrimi amare pe bijuteriile vreunei case regale, baritonul ucide cu dreptate numai răufăcători, iar soprana își dă ultima dulce suflare pentru bucuria mea de contesă ce nu m-am născut dar am crescut să fiu, mai mare decât lumea. Și-n întunericul sălii de spectacol am puterea sa mă întorc în timp și să mă închipui, ca în copilărie, tot și orice îmi doresc să fiu. Trăiesc cu fervoare toate iubirile ce n-am îndrăznit să le trăiesc în lume, temerar cuceresc imperii ce au apus de mult și mor eroic pentru simțăminte ce azi ni se par desuete. În muzica muzicii mă ridic deasupra neputinței mele și vibrez până la îngerii din ceruri.

Ani de educație, austeritate și pragmatism, n-au reușit să ucidă în ființa mea visarea și am ajuns cumva, fără să plănuiesc acest lucru, să mă întorc în cerc, tocmai la lucrurile pe care le-am iubit de mic copil și să mă înconjor de genialitatea artiștilor, de frumusețea dramei lor și de eterna lor speranță . Ce nu este cu putință la oameni, este cu putință artei.

Casa sufletului meu s-a gătit într-un martie ascetic în cele mai frumoase straie pentru un eveniment ce-l așteptăm cu inima strânsă în fiecare an. Balul Operei vine să ne dea nouă, visătorilor, ce nu ne mulțumim să fim doar ingineri și medici, șansa de a fi pentru o noapte prinți și contese, duci și regine, să plutim în lumea feerică a imposibilului, să ne ridicăm la rang de absolut. Ne îmbrăcăm trupurile în mătăsuri, părul în parfumuri și degetele în bijuterii și, pentru o noapte fantastică, plutim în pantofi de vals pe scena Operei luminate de apele oglinzilor ei fermecate. Avem șansa nesperată de a uita prozaicul fiecărei zile, de a trăi drama, de a fi frumoșii neînțeleși ai unei lumi fără griji și nevoi, de a fi bogați și nevoiți să ne zbatem doar pentru dureri spirituale profunde. E în saloanele acestea cu trandafiri grei și parfumați, cu muzică de un rafinament neîntâlnit, un aer boem și dulce în care ard cele mai neîmplinite iubiri și cea mai mare dramă e cea a criticii rațiunii pure, ce-și etalează violent dominarea asupra sensibilității trăirilor sublime. Pentru o noapte nesperată avem șansa de a pătrunde în lumea basmelor, a romanelor de dragoste de epocă victoriană, a langurosului baroc.

Paji cu peruci grandioase străjuiesc ușile intrărilor, candelabre strălucitoare luminează marea sală a balului, oglinzi dulci reflectă culorile indescriptibile din fețele frumoase ale dansatorilor. Grădinile Semiramidei atârnă bacanalice de la balcoane și loje, învăluind aerul în parfumuri dulci. E început de primăvară și trandafirii ard în frumusețe albă, rivalizând puritatea pielii a zeci de femei frumoase ce umplu încăperile cu râsul lor cristalin. Domni eleganți din alte epoci, înalți și demni, cu impecabile mănuși albe, valsează podelele strălucitoare cu frumuseți în rochii lungi serafice. Într-o eră a goliciunii și exhibiționismului, pentru o noapte avem șansa de a înțelege misterul și senzualitatea decenței, rafinamentului și bunului gust.

Nimic din ce ne pare cunoscut nu e cunoscut și visarea e stăpâna vieții. În noaptea aceasta lumea e de cleștar și arde cu focuri molcome de jad, pârjolind suflete prozaice și făcând din oameni îngeri.

M-am născut pentru noaptea aceasta și am știut asta mereu, mi-a luat doar o vreme până să găsesc locul în care nopțile se transformă în feerie. Am cãutat-o cu setea pustnicului în deșert, vărsând lacrimi de melancolie în așteptare și disperând uneori. Am trăit-o în mintea mea de mii de ori, mi-a fost imaginea ei alinare și loc de refugiu în clipe amare, am închipuit-o în mii de feluri, mereu dulce, mereu tainică și de marasm. Și o parte din sufletul meu pustiit de minimalism și pragmatic a fost mereu încrezător că, dacă am destulă răbdare și încredere, are să se nască din imaginația mea în cea mai neașteptată clipă, asemenea unei lacrimi dintr-o icoană făcătoare de minuni. Și s-a născut. Și am trăit clipa de sublim pășind pe nori de idealism și splendoare până în zori.

Nopți ca aceasta vin de departe din timp, din vremurile străvechi ale egiptenilor de pe malurile pline de abundență ale Nilului, din apele enigmatice ale Veneției, din saloanele bogatele ale Parisului ludovician și poate de la începuturile lumii, de pe când stelele erau candelabre de cristal într-un cer albastru de Voroneț și Dumnezeu mai umbla încă cu picioarele pământul. Și cu siguranță vin dintr-o carte cu Făt Frumos din Lacrimă a lui Eminescu, pe paginile căreia mi-am trăit primele închipuiri de dragoste și pe paginile căreia bănuiesc ca o să mi le trăiesc și pe ultimele. Căci nu vreau nici speranță, nici iubire, nici împlinire, dacă nu e trăită într-o noapte de basm ca aceasta.

Autor: Lavinia Florian

Un cititor vorace, un idealist și-un visător incurabil, Lavinia spune că trăiește pe timpul zilei printre oameni pentru a-i îngriji și pe timpul nopții printre cărți pentru a putea imagina. Iubește scrisul și-l consideră singura formă de catharsis pentru orice suferința personală. Și mai iubește opera, oamenii ei și frumusețea lor și consideră sala de spectacol un spațiu de confort și bucurie pentru spectator.