Conceptul crezului iubirii în opera pucciniană

100 de ani de la moartea marelui compozitor Giacomo Puccini. Ocazia centenarului Puccini ne amintește de minunata contribuție a geniului puccinian în creația de operă, contribuție care aduce odată cu ea iubirea în cele mai unice, fermecătoare și pline de însemnătate forme. Universul componistic puccinian se definește prin: genialitatea discursului muzical, o atenție deosebită cu privire la culorile orchestrale, abilitatea de a seta și expune o atmosferă ideală pentru cursivitatea acțiunii dramaturgice prin intermediul muzicii. Compozitorul are un simț deosebit în ceea ce privește dozajul dramatic al muzicii, astfel discursul muzical devenind întotdeauna comentatorul și susținătorul acțiunii redate prin mijloace melodico-armonice simple în esență, dar complexe în ceea ce privește apariția elementelor contemporane ale stilului, de aici și rezultatul unor motive muzicale atât de încântătoare și cu totul inovative.

Muzica operelor lui Giacomo Puccini expune neîncetat o continuitate de melodii extraordinare. Fluiditatea melodică este păstrată mereu în concordanță perfectă cu construcția dramaturgică a subiectului, astfel limbajul creațiilor pucciniene se evidențează ca limbajul viu al sentimentelor intime și îmbucurătoare ale tuturor înfățișărilor dragostei, o creație din care rezultă conceptul crezului iubirii. De 100 de ani și până în prezent scenele operelor de pe întreg mapamondul găzduiesc iubirile pline de un farmec aparte pe care creația pucciniană le conturează. Operele marelui Giacomo Puccini înfățișează destinele fabuloase ale eroilor dăruiți celui mai frumos și mai profund sentiment uman: iubirea. Crezul iubirii este elementul comun și specific tuturor operelor compozitorului. Este firul invizibil de care atârnă toată creația sa, și totodată devine firul narativ al fiecărei opere în parte. Atât muzica, cât și dramaturgia capodoperelor pucciniene sunt clădite pe puternica însemnătate a crezului iubirii.

Într-o multitudine de culori și de forme de exprimare, iubirea pucciniană capătă o mulțime de fețe, în conformitate cu subiectul și acțiunea fiecărei opere în parte, iar vocalitatea personajelor și frazele lor muzicale sunt în concordanță totală cu sentimentele de iubire pe care le încearcă, redând necontenit prin prisma discursului muzical crezul iubirii lor. Puccini expune în operele sale conceptul acestui crez prin cadre cu totul picturale, muzica împreună cu dramaturgia parcă ar crea în esență picturi. Fiecare iubire pucciniană creează o lume distinctă, un univers al trăirilor unic și sublim, în care crezul iubirii devine erou indiferent de destinul emoțiilor. Iubirile pucciniene accentuează în special virtuțile dragostei din inima unei femei, portretizează dragostea feminină atât de profundă, capabilă să săvârșească fapte neînchipuite în numele iubirii. Atenția deosebită pe care compozitorul o acordă alegerii și pe urmă scrierii libretelor operelor sale este unul dintre elementele care contribuie la nașterea capodoperelor care toate au ca personaj principal iubirea. Orientările realistice ale lui Giacomo Puccini contribuie de-asemenea într-o foarte mare măsură la reușita portretelor iubirii prin care opera sa se conturează. Indiferent de natura întâmplărilor și a contextelor, poveștile sunt înfățișări ale aceleiași profunzimi a iubirii, care era aceeași ca în zilele noastre și cu o sută de ani în urmă.

În extraordinarele sale creații, Puccini a oglindit esența umanului, adică iubirea. Eroii iubirilor pucciniene se datorează marii dragoste a compozitorului pentru muzică și pentru artă, dedicării sale extraordinare pentru întregul univers al inefabilului sens al muzicii, aspect care l-a motivat mereu să caute pentru libretele operelor sale subiecte cât mai unice, cât mai ingenioase, nemaiîntâlnite și pline de farmec. Astfel au luat naștere minunatele, încântătoarele și emoționantele povești ale remarcabilelor personaje Tosca și Mario Cavaradossi, Manon Lescaut și Des Grieux, Mimi și Rodolfo, Cio-Cio-San și Pinkerton, Calaf și Turandot, și nu numai.

Opera La bohème ne înfățișează imaginea iubirii curate, libere și pasionale în cadrul poetic al Cartierului Latin unde viața artiștilor parizieni prinde contur. Atât iubirea protagoniștilor Mimi și Rodolfo, cât și a lui Marcello și a Musettei ne îndepărtează de fațetele morbide ale acestui sentiment prezentându-ne o iubire tânără, sinceră și avântată în frumusețea tuturor emoțiilor ei. În această operă este ingenios felul în care compozitorul expune sinceritatea și libertatea dragostei în două moduri diferite. Accentul cade mai întâi de toate pe marea iubire dintre Rodolfo și Mimi care prinde contur măsură de măsură și în care se pot observa cele mai pure cadre ale unui suflet prins în magia acestui crez. În scena finală a actului întâi Puccini expune atât de frumos simplitatea și în același timp complexitatea profunzimii iubirii expunând treptat prin discursul muzical și prin acțiunea operei îndrăgostirea și cufundarea în dragoste a celor doi tineri. Duetul O soave fanciulla atât prin sonoritățile pline de încărcătură și de frumusețe melodico-armonică, cât și prin construcția motivică devine unul dintre imnurile iubirii secolului al XX-lea. Însemnătatea și abundența de încărcătură pe care întregul moment muzical i-o dă cuvântului amor rămâne premisa tuturor celorlalte scene și întâmplări plăcute sau mai puține plăcute din desfășurarea operei La bohème. Cealaltă față a aceleași iubiri sincere și pline este redată prin relația Musettei cu Marcello care reprezintă temperamente diferite de personaje. Puccini a întrepătruns ingenios felul în care aceeași conștiință a crezului iubirii este trăită și percepută diferit de fiecare personalitate în parte. În relația lui Marcello cu Musetta sinceritatea iubirii prinde contur prin scântei, capricii și efervescență, instrumentele dramatice care o reprezintă în special pe Musetta. Uluitor este în această operă nu doar echilibrul dintre muzicalitate și construcția trăirilor personajelor, ci și echilibrul construcției dramaturgice care printr-o muzică sublimă prezintă aceeași intensitate a crezului iubirii în paralel și prin două forme cu totul diferite, aspect zugrăvit extraordinar în cvartetul din finalul actului al treilea unde pasiunea acestor două relații este suprapusă, iar construcția muzical-dramaturgică reliefează atât de bine diferențele temperamentale ale iubirii, dar asemănarea totală a acurateții și a prea-plinului ei.

Aceeași notă a crezului iubirii este zugrăvită și în Opera Madama Butterfly, însă prin portretul unui suflet tânăr de fată, dedicat cu totul iubirii care a pus stăpânire pe el. De data aceasta, același puls al crezul dincolo de viață și de moarte este înfățișat de capacitatea de a iubi a unui suflet atât de pur, de simplu și de gingaș. Capacitatea de dăruire din inima lui Cio-Cio-San odată ce îl întâlnește pe Pinkerton crește infailibil. Pinkerton devine imaginea și singura conștiință în care ea mai poate să creadă. Uită de tradițiile  culturii ei, uită de orice ține de ea și de ființa ei și întreaga atenție și-o îndreaptă spre el, spre posibila iubire  dintre ei la care ea aspiră neîncetat. În acest context iubirea nu este împărtășită reciproc, astfel speranța născută din sufletul unei fete care iubește la intensitate maximă devine inspirația supraviețuirii ei totodată. Această speranță este conturată în special prin muzica ariei Un bel di vedremo care este plină de simboluri estetice și componistice care redau ființa capabilă de o iubire curată, ideală și desăvârșită în toată splendoarea ei. În final, conștientă  că singura formă în care iubirea lor s-ar putea împlini este moartea, Cio-Cio-San găsește că adevărata ei supraviețuire se află într-o lume necuprinsă de mintea omului. Astfel, Puccini ne prezintă încărcătura unui crez sacrificator, a unui crez care îndepărtează în final orice credință a destinului, crezul iubirii care ne evidențează clișeica idee că speranța este ultima care moare.

Diversitatea subiectelor și a culturilor prin care Puccini expune acest crez ne demonstrează faptul că nu există risipă mai mare decât cea a neiubirii pe această lume. Compozitorul ne-a lăsat prin creațiile sale o reamintire și o formă prin care să ne putem apropia de câte ori avem nevoie de sublimul acestui crez. El caută să apară întotdeuna cu ceva nou, să expună tradiții din întreaga lume, iar absolut ingenios este felul prin care în final se concluzionează faptul că profunzimea, intensitatea și desăvârșirea iubirii este trăită la fel pe orice continent. Iubirea este cea care ne leagă, iar opera pucciniană, opera marilor iubiri, ne demonstrează acest aspect în toate formele lui.

Sonia Ilincăi

Student Doctorand, Școala Doctorală „Sigismund Toduță” ANMGD