categorie spectacol: operă

Cea de-a patra operă a lui Puccini a întâmpinat numeroase obstacole înainte de a ajunge pe scenă. Deși subiectul i-a atras atenția spre sfârșitul anului 1891, în timp ce finaliza Manon Lescaut, Puccini nu era încă hotărât să scrie o operă pe tema boemă. Totuși, colaboratorul său, Luigi Illica, era un susținător fervent al ideii, iar până la începutul anului 1893 Puccini decisese să-i încredințeze lui Illica elaborarea scenariului. În urma unei întâlniri întâmplătoare, Puccini a aflat că Ruggero Leoncavallo, unul dintre rivalii săi cei mai acerbi, făcuse progrese semnificative cu propria sa versiune a operei La bohème. Cei doi compozitori și-au exprimat argumentele și acuzațiile în presa vremii, declanșând o dispută publică. Determinarea lui Puccini a crescut, iar Illica l-a convins pe Giuseppe Giacosa (un poet respectat, care inițial considerase subiectul nepotrivit) să se ocupe de versificarea poveștii. Au fost necesari aproape trei ani pentru ca libretul să-l mulțumească pe Puccini și pentru ca acesta să compună opera.

Premiera mult așteptată a operei La bohème a fost dirijată de tânărul Arturo Toscanini. Criticii, care adoraseră Manon Lescaut și se așteptau la o poveste întunecată și dramatică, au fost ușor derutați de dulceața poveștii din La bohème. Cu toate acestea, publicul a fost extrem de receptiv, iar în scurt timp, La bohème a depășit în popularitate opera Manon Lescaut. Puccini a descris reacția publicului drept o „primire splendidă”. De fapt, succesul a fost atât de mare încât echipa formată din Puccini, Illica și Giacosa, care colaboraseră pentru finalizarea operei Manon Lescaut, s-a reunit pentru a crea alte două opere la fel de îndrăgite: Tosca (1900) și Madama Butterfly (1904).

La bohème, care marchează maturitatea deplină și originalitatea lui Puccini în calitate de compozitor, conține unele dintre cele mai memorabile arii și scene muzicale din istoria operei. De-a lungul întregii lucrări, Puccini se bazează pe motive muzicale scurte care reprezintă personaje, teme și stări de spirit, astfel încât muzica subliniază și evidențiază aspectele dramatice ale subiectului. În cazul lui Mimì și Rodolfo, frazele muzicale închid cercul operei, lăsând muzica să dezvăluie amintirile care revin în mintea îndrăgostiților în timp ce își iau rămas-bun.

În primele două acte din La bohème, fericirea domnește, însă următoarele două sunt dominate de nostalgie, durere și moarte. Acțiunea din actul final va reveni la cadrul din actul întâi (ne aflăm din nou în aceeași mansardă rece), dar este mai comprimată ca dimensiuni și împărțită în mod similar în două părți contrastante: prima veselă, iar a doua dramatică. Timpul acțiunii nu este specificat; pare că nu a trecut deloc timp de la începutul operei, sau că trăim deja într-o primăvară eternă a memoriei. Senzația puternică de déjà vu este confirmată de reluarea temei din deschidere a operei; însă fragmentarea orchestrală inițială este acum înlocuită de un timbru instrumental mixt. Această reluare poate fi interpretată ca un moment de recapitulare amplificată într-o formă ciclică, dar dinamica intensificată creează o senzație de accentuare, aproape ascunzând nostalgia ce domină scena. Pe măsură ce opera avansează, muzica, recapitulând ceea ce s-a petrecut deja, evoluează spre un timp absolut, reamintind fiecare nuanță de sens din text și recreând-o ca pe ceva nou: o memorie colectivă bazată pe ordinea în care temele sunt reintroduse.

Spectacolul are două pauze şi se încheie în jurul orei 21.30

Spectacolul este interpretat în limba italiană cu supratitrare în limba română.