Baletul e desprins din noi și are o superputere – comprimă timpul. Cum m-am simțit la „Lacul lebedelor” și la „Spărgătorul de nuci”

A trecut aproape o lună de când am văzut spectacolele „Lacul lebedelor” și „Spărgătorul de nuci” la invitația Alexandrei de la Opera Națională Română Cluj, iar mie încă mi-e greu să transpun în cuvinte emoția și trăirile din cele trei, respectiv două ore de spectacol. A fost superb!

Nu vreau să fac comparații între spectacole, fiecare din cele două are un aparte care-i aparține doar lui și nu poate fi comparat cu o altă poveste, emoție sau experiență. Nu ăsta mi-e scopul. Am scris acest articol în speranța că, poate-poate, o parte din trăire va transcende tehnologia și ecranul telefonului sau dispozitivului de pe care-l citești și va ajunge la tine. Poate te vei trezi cochetând cu ideea de a merge la un spectacol, fie el operă sau balet. Poate te vei imagina în sala de spectacol, inspirând mirosul de catifea, printre murmurele șoptite ale celor din sală, dinainte de gong.

Cert e că am simțit fiecare mișcare, fiecare secundă de dedicare, precizie, concentrare, sincronizare, fiecare grand jeté și piruetă. Fiecare bătaie din aripi. Fiecare frântură de basm și culoare. Atât „Lacul Lebedelor”, cât și „Spărgătorul de nuci” te transpun într-o altă lume, nepământească și diferită, cu delicatețe și pe nesimțite, doar te lași purtat de pașii, grația și tandemul baletului și al orchestrei.

„Lacul Lebedelor”, oglindă a fragilității și forței pe care le purtăm în noi

Puține spectacole reușesc să îmbine fragilitatea și forța cu aceeași grijă și naturalețe ca „Lacul lebedelor”. Nici nu-i de mirare că baletul lui Ceaikovski, deși considerat inițial un eșec, a devenit una dintre cele mai iubite creații din lume. Lebedele nu sunt doar grațioase, ci și captive într-o poveste despre dragoste și blestem, iar Odette și Odile sunt două fețe ale aceleiași lupte.

Momentul-cheie al spectacolului, cel în care Odile îl seduce pe Siegfried, dincolo de faptul că e o dovadă de măiestrie, l-am simțit ca o declarație de putere: Odile nu dansează, controlează. În contrast, Odette este o umbră a inocenței, iar fiecare mișcare a brațelor ei transmite ceva din tragismul unei inimi frânte.

Finalul m-a lăsat într-o stare de suspensie care lasă spațiu pentru interpretare. Așadar, orice final i-ai țese, „Lacul lebedelor” e un spectacol despre ceva ce ne definește: căutarea unui adevăr care, uneori, dispare înainte să-l putem atinge.

Nu mai zic că tot spectacolul mi-a amintit de filmul „Black swan” (2010), cu Natalie Portman în rol principal. Filmul este o explorare a psihicului uman și a presiunii de a fi perfect. De asemenea, este o metaforă a luptei dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric.

Spărgătorul de nuci e mai mult decât basm și magie

„Spărgătorul de nuci” nu e doar despre copilărie. E mai mult despre trecerea de la copilărie la maturitate. Mai concret, Clara, protagonista, pășește într-o lume magică și înțelege că nu toate poveștile sunt doar jocuri de copii. Spărgătorul de nuci e un simbol al copilăriei care se destramă, al transformării, al maturizării și al trecerii într-o altă etapă.

Pe parcursul spectacolului, granițele dintre realitate și fantezie devin neclare și îți dai seama că unchiul Clarei este un magician și un povestitor care controlează firul întâmplărilor. Totul pare să fie un vis, dar oare chiar e? Dimineața, Clara se trezește, dar nu știm dacă a fost doar o simplă iluzie sau o experiență care i-a schimbat percepția asupra lumii.

După spectacol, am plecat acasă cu o idee: imaginația nu are limite, oricâte restricții i-am impune noi. În bătălia cu Regele Șoarecilor și-n călătoria prin tărâmuri necunoscute Clara nu este o fetiță neajutorată, ci un personaj activ, care își asumă propriul rol în poveste. Nu-i impune nimeni magia, e croită de propria ei imaginație.

În pauzele dintre acte, m-am lăsat îmbrățișată de atmosfera foaierului, de eleganța spectatorilor, de vocile oamenilor care vorbeau despre spectacol și de piruetele stângaci făcute de fetițele în rochițe diafane care dezbăteau, analizau și imitau mișcările precise ale lebedelor și ale personajelor de basm de pe scenă. Privindu-le pe ele, mă vedeam pe mine copil.

Una peste alta, recomand spectacolele Operei cu căldură oricărui iubitor de frumos și artă. Pentru câteva ore, vei uita de job, de cât de încărcată ți-a fost ziua sau de aglomerația din trafic. Mai mult, vei ieși din sala de spectacol cu senzația că timpul s-a comprimat și cu gândul că a durat puțin, iar pașii tăi vor încetini spre ieșire, dornici să-ți prelungească experiența. Acolo unde se termină scena, începi tu.