Peer Gynt și sublima clipă a chemării

Am în gând de ceva vreme să scriu o poveste despre un spectacol al dragii mele, savuroasei, fascinantei case de suflet: Opera Națională Română din Cluj-Napoca. Și zic o poveste, că nu mă pricep la recenzii și nu aș îndrăzni să îmi arog vreun drept, și zic un spectacol, pentru că nu am putut să mă opresc la vreo operă anume din sutele, cred, pe care am avut norocul să le savurez sub egida acestei atât de îndrăgite instituții. Sunt unele preaiubite, ce îmi sfâșie inima până la valve și nu vreau să plâng, ci să mă bucur, sunt altele pe care simt că nu am îmbătrânit încă destul să am înțelepciunea să le ating. Orișicât, în tot timpul acesta, în care încercam să îmi adun gândurile suficient cât să mă opresc la o idee, nu mi-aș fi imaginat că acela care mă va ancora și mă va așeza la locul meu cuminte, suficient cât să scriu, va fi un spectacol un pic mai nespecific: PERIPLU I Cu participarea actorului Florin Piersic.

A fost o colaborare impresionantă între lumea teatrului, a operei și a muzicii clasice, cu personalități covârșitoare din toate cele trei arte.

A noastră, a Clujului și a inimilor, Diana Țugui, pe care o iubesc și care mi-a rupt sufletul și mi-a secat sângele de lacrimi cu o La Traviata cum nu a mai făcut nimeni (am să povestesc cu altă ocazie cum m-a învățat într-o seară de duminică despre renunțare și sacrificiu cu această poveste minunată), a cântat așa cum numai ea știe să încânte cu dulceață.

Tiberiu Soare, sinergic, hiperkinetic și elegant, de o domnie a domnilor din alte vremuri, de pe când boierii în suflet ai acestei țări învățau carte și frumusețe pe la Viena și Paris, a dirijat Maestrul cu o mână de aur și o minte de cristal Orchestra Operei Naționale Romane din Cluj-Napoca.

Marele, generosul, generalul si generalizatul Florin Piersic, ce, de s-ar fi chemat Soare, zice el, ar fi topit cu totul lumea, dar căruia pot să îi spun eu din public astfel: de nu s-ar fi chemat nicicum, de s-ar fi născut fără nume și fără chemare, nu avea nimica a face, că de topit a topit, topește și va topi totul în jurul lui ca un foc al minții, printr-o carismă și o voință ce a absorbit întreaga audiență la simpla lui apariție pe scenă. A recitat, și când zic a recitat, spun puțin lucru și nu găsesc cuvinte să descriu cum se cuvine măiestria cu care a dominat o scenă, un public, o lume întreagă.

Printr-o putere astrală a unei personalități care a pârjolit totul în jurul ei, cu o pasiune și o ardoare cum nu s-a mai văzut, Marele Soare a venit să ne arate că este Peer Gynt probabil de la născare, și dacă nu a fost, cu siguranță l-a jucat întâi în tinerețe si a învățat de la el, de la personaj, că se poate trăi în lume așa cum vrei, luând și bucurându-te de toate, fiind frumos și fascinant pentru o lume. Și asemenea lui Peer, a învățat să nu fie egoist și din confort să se arate doar unei lumi mici și limitate, ci să își asume fabulozitatea și să se arate lumii întregi, cu dăruire, cu debordanță în absolut, un taifun de emoții și frumusețe, de egocentrism și splendoare. Ne-am îndrăgostit într-un ceas cu toții de Peer, am fugit cu el în lume, ne-am iubit nebunește și pe ascuns, i-am fost fideli până la moarte și l-am așteptat să se întoarcă la noi infinit, ca mult iubita lui Solveig.

N-am mai știut unde începe Peer și se termină Piersic, în toata blonzimea și frumusețea lor înaltă, logoreică și bufă, în aparența superficială și flușturatică, dar atât de sensibilă și visătoare, n-am mai știut care a început povestea și care a terminat-o. Și după ce l-am iubit, l-am plâns și m-am îndrăgostit de capacitatea lui uimitoare de a ține în mână cu sufletul la gură o sală plină de oameni, am venit acasă, am stat cu gândurile mele și mi-am zis: oare nu suntem noi toți în sufletul nostru un Peer, mereu visător, ce nu se mulțumește cu puțin, ce speră la lucruri mai mari și mai luminoase. Oare nu lăsăm noi cu toții, aceștia de vrem să creștem mai mari decât noi înșine, tot ce este cunoscut și confortabil, pentru a fugi în lume și a învăța și a descoperi noi culmi pe ceruri.

Și m-am uimit și m-am închinat Marelui Piersic, că nimeni în lumea asta nu a reușit să mă facă să mă îndrăgostesc de un personaj ca o femeie și mai apoi să mă facă să mă identific cu el ca un om.

Și ca să mă spovedesc până la capăt: am scris acestea toate în timpul unui congres de stomatologie, pe ascuns pe telefonul meu, în vreme ce colegi de breaslă își povesteau munca din greu muncită. Și nu cred să fie mai mare plăcere și mai autoflagelantă decât bucuria de a chiuli de la ce ar trebui să faci, ca pe ascuns, ca un hoț și un criminal mărunt ce te afli, să te bucuri făcând ce ți-ai dorit să faci de fapt și de drept. Și mi-am adus aminte cum în copilărie ascundeam sub culegerea de probleme de fizică o carte de-a lui Zola și o citeam pe nerăsuflate și mă bucuram de infracționalitatea cu care treceam neprinsă. Aceeași bucurie am simțit-o azi stând și visând pe ascuns la spectacolul minunat al serii trecute.

În sfârșit, nu îmi rămâne decât să vă îndemn cu stăruință să ascultați de chemarea infracționalității pe care fiecare dintre voi o aveți ascunsă acolo în suflet și să veniți să furați din harul și bucuria pe care acești titani ai scenei le revarsă asupra oamenilor de rând cu dăruirea și magnetismul ce îi caracterizează în fiecare clipă. Clipa lor sublimă de Peer Gynt ai lumii.

 

Autor: Lavinia Florian

Un cititor vorace, un idealist și-un visător incurabil, Lavinia spune că trăiește pe timpul zilei printre oameni pentru a-i îngriji și pe timpul nopții printre cărți pentru a putea imagina. Iubește scrisul și-l consideră singura formă de catharsis pentru orice suferința personală. Și mai iubește opera, oamenii ei și frumusețea lor și consideră sala de spectacol un spațiu de confort și bucurie pentru spectator.