TURANDOT – nesfârșita poveste

S-a spus adesea că opera Turandot a lui Giacomo Puccini oferă un ecou tardiv al tradiției operei mari. Au existat mai multe interpretări ale poveștii în care o crudă prințesă chineză își decapitează pețitorii atunci când aceștia nu reușesc să-i răspundă corect la întrebări. La apogeul celebrității sale, Puccini și-a lăsat faimoasa versiune neterminată la moartea sa din 1924. Lucrarea a fost terminată în mod precar de Franco Alfano și a avut premiera la Milano doi ani mai târziu.

Opera este un bun exemplu al modului în care traumele îi pot determina pe oameni să-și saboteze relațiile. Dar această operă înfățișează și modul în care iubirea poate fi posibilă odată ce îți permiți să simți.

Cea mai veche versiune a poveștii datează din anul 1710, a fost scrisă de François Pétis de la Croix și numită Histoire du Prince Calaf et de la Princesse de Chine, probabil un omolog persan al O mie și una de nopți.

Giacomo Puccini se afla la apogeul faimei sale internaționale când a început scrierea operei Turandot. Considerat a fi singurul moștenitor al lui Verdi, opera sa de la începutul secolului al XX-lea a apărut ca ultimul vestigiu al muzicii cu adevărat romantice și nu a avut nicio legătură cu muzica experimentală care a apărut după Debussy și Stravinsky.

Amplasată în China imperială, opera o privește pe înfricoșătoarea prințesă Turandot, fiica împăratului Altoum, care a decretat că se va căsători doar cu acela care îi va răspunde corect la cele trei ghicitori ale sale. Orice răspuns greșit semnifica moartea, fapt care i-a oferit o aură de femeie inabordabilă. Prințul Calaf rezolvă ghicitorile, dar decide să-i cucerească și inima.

Turandot este o operă a excesului, parte a tradiției spectacolului din secolul al XIX-lea.

În secolul al XIX-lea, femeile erau înfățișate în două lumini opuse: fecioara și prostituata, sfânta și prădătoarea. În opera lui Puccini, Turandot apare ca femeia fatală perversă, castratoare, în timp ce Liù își asumă rolul de fecioară castă.

Eroinele lui Puccini au dezvoltat de la început trei îndemnuri conflictuale în ceea ce îi privește pe iubiții lor tenori: dorința de a-i domina, de a-i iubi și de a-i răscumpăra. Eroinele sale și-au exprimat aceste îndemnuri din ce în ce mai intens pe măsură ce Puccini a îmbătrânit, până la un asemenea punct, încât, atunci când a început să scrie Turandot, era imposibil ca toate cele trei caracteristici să fie cuprinse într-un singur personaj. Soluția pentru Turandot a fost să împartă atât soprana, cât și personajele tenorului în două persoane: Liù și Timur și Turandot și Calaf – două seturi de femei puternice și bărbați aflați în pericol.

În cartea sa The Asian Mystique, Sheridan Prasso susține că Occidentul a construit figuri stereotipe ale femeilor estice, pe care ea le clasifică în Femeile Dragon și Fetele Geisha – Madama Butterfly fiind simbolul ultimei fantezii orientaliste. Turandot, la rândul său, este Femeia Dragon perfectă, cu imaginea ei axată în mare măsură pe ornamentele de suprafață, iar o notă specială este dată de coafura fantastică și elaborată.

Când și-a creat intriga, Puccini a respins personajele arhetipale în favoarea căutării unei caracterizări psihologice și i-a spus unui prieten că dorește un Turandot văzut prin mintea și ochii moderni. Într-adevăr, el și libretiștii săi au venit cu raționamentul din spatele comportamentului crud al Prințesei, care nu este atribuit orgoliului ei feminin, ci traumei violului și trădării comise împotriva strămoașei sale.

Vocal, personajul Turandot, scris pentru o soprană de proporții wagneriene, a fost o abatere de la eroinele sale tipice, care de obicei emanau sinceritate, umanitate și sentimentalism. Sarcina lui Puccini a fost dificilă: trebuia să facă personajul Turandot distant și extraordinar în prima parte a operei și apoi să convingă publicul că până la sfârșit ea se răzgândește; că s-a îndrăgostit.

Aria In questa reggia, menită să dea profunzime psihologică personajului, oferă povestea de fundal a violării strămoașei lui Turandot, pentru a explica de ce își decapitează pețitorii, dar este și o scuză folosită de Prințesă pentru a rămâne necăsătorită. În mod semnificativ, atunci când Calaf răspunde corect la ghicitori, ea îl roagă pe tatăl ei să o cruțe, cu o disperare care îngreunează mai mult decât mândria rănită: „Ah, nu! Fiica ta este sfântă! / Nu mă poți da lui ca pe o sclavă / să mor de rușine”, apoi i se adresează îndurerată Prințului: ”Nu voi fi a ta! Nu, nu, nu voi fi a ta! / Nu vreau, nu vreau!”

Cuvintele emoționante ale lui Turandot indică un dezgust general față de statutul de subordonare al femeilor căsătorite și vorbește despre impactul pe care l-a avut primul val al mișcării feministe, chiar și în Italia. Dorința lui Turandot de a-și păstra puritatea vestală, precum cea a unei preotese din propriul ei stat, poate fi, de asemenea, interpretată ca ciudată, rezistând unei tradiții heteronormative prin care prințesa își așteaptă cavalerul în armură strălucitoare pentru a-i zgudui lumea. Urmând clișeul orientalist, Turandot este prezentată ca fără vârstă și eternă.

Schimbarea în iubire a lui Turandot se înscrie și ea în tradiția basmelor populare și a poveștilor nemuritoare. La fel ca Frumoasa Adormită, este eliberată de un sărut. Sau, inversând genurile, dragostea Frumoasei este cea care eliberează Bestia. La fel ca Salomé, Turandot este considerată ca fiind pură; o fecioară asociată cu noaptea.

În ceea ce privește actul final, Puccini a rămas nemulțumit de proiectele libretiștilor săi. Încă nu terminaseră textul final în toamna anului 1924, când i s-a descoperit cancerul la gât. La începutul lunii noiembrie, a suferit o intervenție chirurgicală, iar pe 29 a murit în urma unui infarct, lăsându-și munca neterminată. Notele sale finale despre partitură au citat celebrul Poi Tristano [Apoi, Tristan] – o referire la speranța lui de a avea la final duetul amoros, dorind să aspire la nivelul lui Wagner.

Puccini a descris marele duet care avea să încheie opera ca fiind întâlnirea a „două ființe aproape supraumane [care] coboară prin iubire la nivelul omenirii”. Desigur, este o speculație inutilă să ne gândim la ce ar fi scris compozitorul dacă ar fi fost capabil să termine opera. După cum afirmă Berger: „Un lucru este clar: transformarea pe care Puccini și-a dorit-o, cu Turandot devenind o ființă umană reală, nu se întâmplă niciodată”– și în acest sens criticii sunt unanim de acord.

Faptul că opera care marchează în mod ironic sfârșitul marii tradiții nu are sfârșit, este văzută din punct de vedere simbolic ca o figură vampirică ce nu poate fi înmormântată în mod corespunzător niciodată.

Imagine Birgit Nilsson – soprană dramatică suedeză

Autor: Corina Gheorgheza