Violetta cea iubitoare de Camelii – povestea unei curtezane

Poate că nu ați auzit până acum de numele Marie Duplessis, dar vă garantez că sunt șanse mari să știți câteva povești despre ea. Ea a inspirat un roman francez celebru, care a fost transformat într-o piesă de succes, mai multe filme (inclusiv unul cu Greta Garbo în rolul principal sau Moulin Rouge cu Nicole Kidman), un balet și, nu în cele din urmă, o mare operă italiană – La Traviata.

Născută ca Alphonsine Rose Plessis în 1824, emana o frumusețe fragilă și melancolică. Provenea dintr-o familie pe care astăzi am numi-o disfuncțională, cu o mamă care a decedat mult prea devreme și un tată alcoolic. Când avea 15 ani, s-a mutat la Paris și a reușit să-și găsească de lucru într-un magazin de îmbrăcăminte. Până la vârsta de 16 ani a devenit conștientă că bărbații de seamă erau dispuși să-i dea bani în schimbul companiei ei și, prin urmare, a devenit curtezană. Ulterior a adăugat și falsul nobil „Du” la numele ei. Unul din clienții săi fideli a fost marele compozitor Franz Liszt. Contele de Stakelberg i-a cumpărat un antrenor, o herghelie din cei mai buni cai, i-a plătit bucătarul și servitoarea și i-a cumpărat un apartament la modă pe bulevardul Madeleine.

Prin relația ei cu Alexandre Dumas fiul, care a fost unul dintre amanții săi de suflet, o iubitoare a soiului neplătitor de altfel, Marie Duplessis a devenit imortalizată ca Marguerite Gautier în Dama cu camelii și mai târziu ca Violetta Valéry în La Traviata de Giuseppe Verdi.

Nu a fost o referință întâmplătoare; Duplessis iubea cameliile. Ea a trăit extravagant cu alocațiile ei de la iubiți. O factură din 1843 de la florăria ei detaliază numeroasele aranjamente de camelie pe care ea le comandase, mai ales cameliile albe. „Camelia era cartea ei de vizită”, spune René Weis în cartea sa The Real Traviata. „O camelie roșie însemna că era indisponibilă sexual, în timp ce una albă semnala contrariul. Dumas relatează că ea a purtat una roșie timp de patru zile în fiecare lună și una albă în celelalte 24: nimeni, remarcă el cu o incitantă lipsă de sinceritate, nu a înțeles vreodată ce însemna asta.”

Opera La Traviata de Giuseppe Verdi a fost interpretată pentru prima dată la La Fenice, în Veneția anului 1853. La momentul premierei, La Traviata era prima operă în care un personaj moare din cauza tuberculozei. Cu toate că în secolul XIX epidemia de tuberculoză era extrem de răspândită, publicul acelei vremi nu se aștepta să vadă o curtezană murind de tuberculoză într-o poveste de operă și nici nu se așteptau să simpatizeze cu ea. Nu puțini au fost aceia care s-au întrebat la vremea respectivă de ce compozitorul a scris o astfel de operă și nici nu există dovezi care să ateste că Verdi ar fi văzut piesa de teatru Dama cu camelii.

Reîntorcându-ne la Violetta, se pare că boala de care ea suferea era considerată de bărbații din acea vreme drept o boală care face femeile să „cadă” și să aibă o paloare anume, lucruri considerate de fapt extrem de atrăgătoare. Inițial, opera La Traviata a purtat numele eroinei sale, Violetta, tânăra care visează și aspiră la o dragoste adevărată. Specialiștii în simbolism, au sugerat că alegerea acestui nume nu este una întâmplătoare, deoarece culoarea violet este una sugestivă pentru curtezane, mediul erotic și decorurile pariziene obscure. Pe de altă parte, istoricii ne readuc în fața ecranelor minții faptul că în anul 1847, Verdi s-a îndrăgostit nebunește de Giuseppina Strepponi, soprana care avea să-i devină tovarășă de-o viață, lăsându-și în urmă soția și dând imediat curs scrisului, având în rolurile principale „femeile (de)căzute” și încheind această serie cu La Traviata, în traducere liberă – femeia căzută.

Cuvântul curtezan a evoluat într-o formă feminină cu o ușoară schimbare de sens de la cuvântul italian „cortigiano” sau curtean italian, folosit pentru prima dată la Roma în secolul al XIV-lea. S-a dezvoltat din nou în limba franceză „courtisane” și în cele din urmă a devenit „courtesan” în limba engleză. Timp de secole, cultura europeană a subliniat castitatea premaritală pentru femei, iar acest context istoric a creat un mediu propice pentru cultivarea tradițiilor curtezanelor, făcând din ele cele mai bune cărți de vizită pentru femeile din clasele superioare.

În secolul al XIX-lea, femeile care lucrau în principal în industria de îmbrăcăminte erau numite „grisette”, datorită hainelor gri închis pe care le purtau, iar acest apelativ a fost folosit interschimbabil pentru a însemna „femeie promiscuă” până la mijlocul secolului al XX-lea. Din acest motiv, multe curtezane au fost femei de casă în trecut și, dacă aveau noroc sau aveau un anumit talent, puteau scăpa de munca grea și de sărăcie.

În plus, cele care visau să se ridice în statut într-un cartier numit Grand Boulevard din Paris erau numite „lorette”, ceea ce însemna candidate la statutul de curtezană sau guvernantă.  După ce deveneau curtezane duceau o viață mai liberală, mai progresistă și mai activă decât femeile nobile obişnuite care nu aveau libertate sau putere economică. Printre Lorette, cele mai de succes femei au ajuns în funcții înalte, cum ar fi la conducerea din umbră a oamenilor bogați, prim-miniștri și chiar guvernul regal.

Violetta exprimă entuziasmul și bucuria și, așa cum ni se relevă în primul act al operei, începe să simtă splendoarea și bogăția vieții de curtezană. Iar în scena petrecerii, viața plină de farmec și hedonism a societății pariziene este clar vizibilă. O floare albă de camelie împodobește pieptul rochiei sale, motiv pentru care a fost supranumită „fata cu flori de camelie”, o paralelă clară cu personajul lui Dumas, din Dama cu camelii.

Din punct de vedere al normelor de feminitate, în secolul al XIX-lea era obligatoriu să existe o talie strânsă, membre mici, încheieturi și glezne zdravene și pielea albă ca zăpada. Pentru această feminitate, forma corsetului a fost scurtată, iar partea de piept a fost expusă în formă de V subliniind bustul demn. Deoarece talia era mereu strânsă, contrasta potrivit și cu bogăția crinolinei care glorifica șoldurile bombate, iar curtezanele știau cum să atragă toate privirile.

Toate acestea și povestea în sine, aveau să blocheze inițial accesul operei pe marile scene ale lumii și în special la Paris și Londra, ca ulterior să fie permisă, dar cenzurată. De exemplu, în Actul II, Scena 14, Alfredo aruncă un portret spre Violetta în locul unei sume de bani, tocmai pentru a se evita noțiunea de prostituție. Totuși, în Anglia victoriană opera a devenit un real succes, fiind un adevărat impuls motivațional pentru mișcarea feministă. Oamenii au început să conștientizeze discriminarea și stigmatizarea acestor femei, care nu erau simple obiecte sexuale, ci erau femei care, la fel ca Violetta, lucrau împinse de nevoi în domeniul prostituției, dar care simțeau vina acerb, erau capabile de dragoste profundă și reală și care aveau o capacitate de sacrificiu extraordinară.

În mod cert femeia de la care au pornit toate acestea, Marie Duplessis, a avut și încă are multe vieți transpuse în povești nemuritoare, iar memoria ei nu a fost uitată. Este clar că publicul încă se conectează cu lupta tragică a eroinei pentru dragoste și viață într-o lume neiertătoare, meschină și pregătită să distrugă orice fărâmă de frumos din fiecare. Povestea însă, la fel și capodopera lui Verdi, în mod cert vor fi reimaginate și reinterpretate la nesfârșit, punându-ne de fiecare dată față în față cu propriile oglinzi interioare, propriile fantezii si propriile frici. Frumusețea însă, rămâne înscrisă pe sufletele tuturor, la fel ca delicatețea micilor violete puse în valoare de bogăția cameliilor.

Autor: Corina Gheorgheza