Zbaterea melodioasă a unui fluture fragil

Madama Butterfly a lui Giacomo Puccini este o fascinantă operă despre dragoste și devotament, care abordează și problemele sociale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, explorând teme de putere, rasă și gen.

Interpretată pentru prima dată în 1904, Madama Butterfly spune povestea unui ofițer american, pe numele său Pinkerton, și relația sa cu o gheișă japoneză, Cio-Cio-San. Pinkerton o cumpără pe Cio-Cio-San transformând-o în consoartă pe toată perioada staționării sale la Nagasaki. Deși o tratează îngrozitor, ea se îndrăgostește cu disperare de el, jurând că îi va rămâne fidelă pentru totdeauna. Pinkerton însă, se întoarce în America și se căsătorește cu iubita lui americană, Kate, abandonând-o pe Cio-Cio-San. În absența lui Pinkerton, Cio-Cio-San naște un fiu, fiind încrezătoare că Pinkerton se va întoarce într-o zi pentru ei. În ciuda faptului că trăiește într-o sărăcie extremă, Cio-Cio-San refuză alți pretendenți, rămânând fidelă lui Pinkerton. Și totuși, într-o bună zi Pinkerton se întoarce, dar nu pentru ea și fiul său ci pentru pentru a-și trimite soția să-i ia fiul. În urma acestui act barbar, sfâșiată de durere, Cio-Cio-San se sinucide.

Avem iată un personaj feminin adolescentin, care exercită o atracție puternică asupra publicului și un simț al identificării, atât idealist cât și pasional, fragil și intransigen, calomniat și sacrificat pe altarul lăcomiei.

Puccini a descoperit tema în 1900, la Londra, în piesa dramaturgului american David Belasco, Madame Butterfly: A Tragedy of Japan, o adaptare după romanul Madame Butterfly (1898) a unui alt autor american – John Luther Long. Această lucrare derivă, la rândul său, din romanul autorului francez Pierre Loti, Madame Chrysantthème (1887), bazat pe o poveste reală petrecută în anul 1885 în Nagasaki. Loti, atunci în vârstă de 35 de ani, s-a căsătorit cu o japoneză de optsprezece ani, Kiku-San (Madame Chrysanthème) semnând un contract de o lună, părăsind-o la scurt timp după aceea. În romanul său, el subliniază contrastul dintre personajul tinerei japoneze, Madame Chrysantthème, jucat fantastic și fermecător și cel al occidentalului care nu se sfiește să-i spună: „Te-am luat ca să mă amuzi”.

În timp ce prima reprezentație de la Milano din 1904 a fost un fiasco total, Madama Butterfly este astăzi o operă care atinge inimile tuturor, atât prin calitatea magistrală a muzicii, cât și prin profunzimea pură a conținutului său. Madama Butterfly poate fi privită ca o figură a iubirii, o iubire întreagă, pură, adevărată, care se dă pe sine în întregime, o figură a victimei nevinovate, a pasiunii disprețuite, a așteptării iubitoare și a dezamăgirii; dar, poate fi văzută și ca o figură feminină pasivă și supusă, sinceră și vulnerabilă în fața unui bărbat frivol, egoist și laș, sau o figură a unei adolescente exaltată și naivă în fața iubirii circumstanțiale.

Pentru marii critici Madama Butterfly întruchipează supunerea feminină, în sensul „submisivității extreme”. Poziția ei poate fi văzută și ca una de alienare, servind la denunțarea ravagiilor colonialismului, dar mărturisind și un alt timp, un alt loc, o altă cultură ale cărei rituri și tradiții, absolutism și violență, au șocat reprezentările occidentale: „Mă căsătoresc în tradiția japoneză de 999 de ani. Doar că mă pot elibera în fiecare lună” susține Pinkerton, care se laudă cu cinism și fără scrupule în fața viitoarei sale soții. Mai târziu, în timp ce se căsătoreau, adaugă: „Ce farsă, această procesiune a noilor mele rude, luate cu împrumut pentru o lună!”

Madama Butterfly este poate una dintre cele mai triste opere ale lui Puccini. Este o poveste dramatică și violentă. Violentă din cauza comportamentului lui Pinkerton, dar și din cauza masochismului lui Butterfly care nu poate renunța la dragostea idealizată pe care o are pentru el. În mod clar, nu doar melomanul din noi rezonează atunci când ascultă tragedia lui Butterfly.

De la figura curtezanei până la cea a soției supuse, Madama Butterfly evocă diverse figuri ale masochismului. În Madama Butterfly, cursul tragediei confirmă prevalența unui tratament masochist al excitării impulsive, până la violența sa extremă în răsturnarea urii de sine și soluția sa melancolică.

Melancolia, ca și masochismul, este folosită aici pentru valoarea sa euristică și nu ca entitate nosografică, deoarece ne permite să ne gândim la motivele inconștiente care stau la baza refuzului de a pierde, implicând respingerea, mai mult sau mai puțin, a pozițiilor pasive care sunt respinse violent. Modelul lui Freud merită menționat aici: el vede originea melancoliei ca o dezamăgire față de un obiect pe care se fixează libidoul. Subminarea care urmează relației va împiedica rezultatul normal al doliului, permis de obicei prin detașarea libidoului de obiectul pierdut și deplasarea acestuia către un nou obiect care îl înlocuiește pe primul. Pentru Butterfly, pierderea obiectului și pierderea ego-ului merg mână în mână. Ego-ul care pretindea fericirea absolută de a fi iubită de acest bărbat își dezvăluie reversul, își dezvăluie umbra, ego-ul este judecat, este ego-ul unei femei care nu poate fi soția unui yanke, care refuză să devină din nou gheișă și care nu vede nicio cale pentru a-și continua viața. Aici găsim, în mod exemplar, inversarea pasivității în activitate, care constituie o încercare finală de triumf narcisic, prin aceea că îi permite lui Butterfly să schimbe locurile respectiv, locul celui care pleacă și locul celui care pierde, celui care suferă. În spatele suferinței lui Butterfly se ascunde o ură acerbă față de obiect, a cărui ucidere se realizează prin intermediul identificării melancolice. Prizonieră a reprezentărilor ideale ale purității feminine, în contrast cu poziția ei de gheișă, Butterfly găsește în sacrificiul suprem o recucerire a acelui ideal. Pedeapsa, excesul, sacrificiul și melancolia deschid calea unei reuniuni cu idealurile care îi pecetluiesc destinul.

Madama Butterfly nu a fost niciodată o operă ușor de văzut și nici de digerat, iar aceasta a fost în mod cert intenţia lui Puccini. Muzica lui însă, inclusiv aria emoţionantă a lui ei “Un bel di” și fascinantul „Humming Chorus”, a făcut-o una dintre cele mai populare opere din întreaga lume.

Privind-o cu alți ochi, realizăm că Puccini este pe cât se poate de actual. El ne îndeamnă să punem la îndoială aparenta complicitate a societății în fața unui astfel de comportament. Și până la urmă nu despre asta este opera? Nu este oare un mijloc de a reflecta asupra lumii din jurul nostru, de a pune la îndoială ceea ce vedem, de a ne face să gândim și în același să ne lăsăm absorbiți de bogăția și frumusețea muzicii?

Madama Butterfly vorbește despre iubirile noastre pierdute, despre sacrificiu și mai ales despre neputința de a ieși singuri din prăpastie.

 Foto – Geraldine Farrar în rolul Madamei Butterfly, producție 1908

Autor: Corina Gheorgheza