categorie spectacol: operă, repetiție generală

Repetiție generală cu public (realizatorii pot întrerupe anumite momente, în funcție de necesități)

Operă în trei acte pe un libret de Giuseppe Adami și Renato Simoni, după piesa omonimă de Carlo Gozzi și adaptarea acesteia de Friedrich von Schiller

Vârsta recomandată: 12+

Turandot este ultima dintre operele lui Giacomo Puccini. Acesta s-a stins din viață înainte de a o finaliza, astfel că această responsabilitate i-a revenit, la recomandarea dirijorului Arturo Toscanini, elevului său, compozitorului italian Franco Alfano. Lucrarea se remarcă nu doar prin natura subiectului, diferit de cele abordate până atunci de către Puccini pe fondul curentului verist, care aveau în vedere descrierea vieții de zi cu zi și a realității de cele mai multe ori crude (cel mai sugestiv titlu în acest sens fiind La bohème), ci și prin modul de a portretiza sentimentul iubirii, aflat la baza desfășurării acțiunii.

Povestea se desfășoară într-o vreme îndepărtată, în lumea de basm a orașului chinez Peking, dominat de autoritara prințesă Turandot. Ferm decisă să își păstreze puritatea și independența, aceasta îi întâmpină pe posibilii ei pretendenți cu trei ghicitori dificile și o sentință la moarte, în cazul nerezolvării corecte a acestora. În fapt, opera debutează tocmai cu momentul execuției prințului Persiei, moment în care prințul Calaf, fascinat de frumusețea nemiloasei conducătoare, decide să se lupte pentru a-i cuceri inima, în pofida avertismentelor cu care tatăl său Timur, sclava Liù și cei trei miniștri – Ping, Pang și Pong – încearcă să îl împiedice. Cu toate că prințul dezleagă cele trei enigme, Turandot refuză să îl accepte ca soț, motiv pentru care străinul o va provoca, la rândul său, să îi descopere numele, cu promisiunea că o va elibera de orice angajament. Faptul că doar Timur și Liù îi cunosc identitatea, iar sclava îi poartă lui Calaf o dragoste capabilă să sfideze tortura și moartea se dovedește a fi fatal tinerei care, în urma torturii, se sinucide, fără a dezvălui nimic. Gestul ei are un impact puternic asupra lui Turandot, care recunoaște că l-a iubit și l-a urât deopotrivă, pe prinț, încă din primul moment. Aceasta anunță în fața mulțimii din Peking noul nume al curajosului străin, și anume, Dragostea.

Tensiunea, suspansul, dramatismul acțiunii, evoluția pe plan emoțional a protagonistei și multiplele ipostaze în care poate fi identificat sentimentului iubirii nu puteau fi redate la nivel muzical decât prin mijloace de mare expresivitate. În timp ce melodiile chinezești prezente în partitura operei și timbralitățile caracteristice Orientului Îndepărtat (în special cele de percuție) asigură păstrarea fondului sonor adecvat, strălucitoarele discursuri vocale ale soliștilor exprimă, pe de o parte, dramatismul și conflictul interior al rolului principal feminin, și eroismul, pasiunea și dorința de putere a celui masculin, pe de altă parte. De altfel, discursul tenorului din opera Turandot este recunoscut pentru gradul de dificultate și măiestria cu care interpreți de talie mondială ca Mario del Monaco, Giuseppe di Stefano, Placido Domingo, José Carreras sau Luciano Pavarotti l-au pus în valoare, iar a doua arie a lui Calaf – Nessun dorma! de la începutul actului al III-lea – este una dintre cele mai populare din istoria genului operei.

Repetiția are două pauze şi se încheie în jurul orei 13.00