Tragedia iubirii și Lacul lebedelor

Este o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viața ei, mai dulce decât orice altă creatură de pe pământ. Din momentul în care își părăsește cuibul, caută un copac cu spini și nu se odihnește până nu îl găsește. Apoi, cântând printre crengile sălbatice, se străpunge singură pe cel mai lung și mai ascuțit spin. Și, murind, se ridică deasupra propriei agonii, întrecând prin cântecul său orice ciocârlie sau privighetoare. O singură melodie supremă, prețul existenței.

Lacul lebedelor întruchipează perfect legenda păsării care cântă o singură dată înainte de moarte. Odette, prințesa transformată în lebădă, dansează cu o frumusețe ireală, conștientă că iubirea ei este sortită pieirii. Baletul spune povestea prințesei Odette, care este blestemată de vrăjitorul malefic Rothbart să trăiască sub forma unei lebede în timpul zilei și să redevină femeie doar noaptea. Singura cale de a rupe blestemul este iubirea adevărată și devotamentul unui bărbat.

Prințul Siegfried, în timpul unei partide de vânătoare, ajunge la lac și descoperă lebedele fermecate. Când o vede pe Odette transformându-se în om, se îndrăgostește de ea și îi promite iubire eternă. Dar la balul de la castel, unde trebuie să-și aleagă o mireasă, Siegfried este înșelat de Rothbart, care o prezintă pe fiica sa, Odile, transformată magic pentru a semăna perfect cu Odette. Crezând că Odile este Odette, Siegfried îi jură iubire, distrugând astfel orice șansă de a rupe blestemul.

Realizând greșeala, Siegfried fuge spre lac pentru a-și cere iertare, dar este prea târziu. În funcție de versiunea baletului, finalul variază, în unele adaptări, Odette și Siegfried mor împreună și sufletele lor se reunesc în viața de apoi, iar în altele, Siegfried învinge vrăjitorul și Odette este eliberată.

Împlineam 23 de ani în seara aceea, iar Lacul lebedelor era visul copilăriei mele. Poate pentru că este unul dintre cele mai faimoase balete, o capodoperă care a rămas vie peste generații. Sau poate pentru că, dincolo de muzica sa hipnotică și mișcările impecabile ale dansatorilor, este povestea care m-a fascinat dintotdeauna, lupta dintre bine și rău, iluzie și adevăr, o poveste de dragoste care transcende tragedia.

Stăteam acolo, în loja cu privire la orchestră, și simțeam că timpul se dizolvă. Am privit cum dirijorul a ridicat bagheta, iar sala întreagă a rămas în așteptare. Primul acord al orchestrei a umplut aerul, și pentru câteva clipe, nimic altceva nu a mai existat. Era momentul acela rar, când un vis se împlinește exact așa cum l-ai imaginat, ba chiar mai frumos. Am rămas fără suflare. Liniștea aceea solemnă, scaunele de catifea roșie, lumina caldă care se reflecta pe tavanul bogat ornamentat, totul părea desprins dintr-o altă lume. Cortina se ridică, inima îmi bate la un nivel de îmi era frică că poate o să mă aud, lumina se stinge iar magia și visarea începe.

Fiecare dintre noi are o singură iubire adevărată, un suflet pereche, iar în acest sens, atitudinea fatalistă a personajelor din Lacul lebedelor mă face să reflectez la ce înseamnă cu adevărat să îți iubești sufletul pereche. Căci nu întotdeauna lucrurile care sunt predestinate sunt ușor de obținut. De fapt, cele mai bune lucruri se obțin doar cu un preț mare de suferință. Iar suferința nu este doar un preț pe care îl plătești pentru iubire, ea este uneori învățătura supremă. Cei care au iubirea adevărată în viața lor, chiar și într-o formă tragică, vor învăța că acea iubire este mai prețioasă decât orice altceva.

Suferința nu este niciodată degeaba. La fel cum un cuplu din pături sociale diferite nu pot să fie împreună din cauza circumstanțelor, la fel și Odette și Siegfried se pierd unul pe altul, dar își lasă moștenire iubirea lor în puritatea acelei trăiri imposibile.

Când mă gândesc la tot ce am învățat despre iubire, am senzația că există o linie fină între iubirea adevărată și sacrificiu. Poate că, de fapt, sacrificiul este fructul iubirii. Iubirea care se trăiește dincolo de toate granițele, dincolo de durere, și care rămâne în suflet, este singura iubire care merită trăită. Poate că iubirea adevărată nu se măsoară în ceea ce câștigăm, ci în felul în care suntem transformați de ea.

Tragedia umană este adânc înrădăcinată în contradicțiile vieții, în acele momente în care fericirea și durerea se amestecă într-un dans inevitabil, o bătălie între visurile noastre și realitățile neiertătoare. Este o poveste pe care o trăim fiecare dintre noi, în felul nostru, dar care, la nivel universal, își găsește ecou în toate artele, fie că este vorba despre literatură, balet, sau pictură.

Dacă ar fi să mă gândesc la un tablou emblematic care captează esența acestei tragedii ar fi  „The Raft of the Medusa” a lui Théodore. Pictura îi surprinde pe acest grup de oameni în momentul apogeului agoniei lor, în mijlocul unui ocean imens, la mila unui destin nemilos.

Compunerea tabloului este dinamică, cu o organizare aproape arhitecturală a trupurilor umane. Acestea sunt plasate pe un fundal haotic, ale căror contururi sunt parțial scufundate în apele învolburate. Compoziția este una complexă și tensionată, cu o multitudine de figuri interconectate într-o relație vizuală de conflict și disperare. Acestea sunt imortalizate într-o stare de suferință extremă, fiecare individ fiind un simbol al vulnerabilității umane. Mijlocul picturii este dominat de figura unui bărbat aflat într-o poziție de „salvare”, ridicându-se, privind spre orizont, în speranța unei salvări imposibile.

În jurul lui, trupurile în agonie se topesc în apă, fiecare contorsionat de disperare, dar și de un sens mai profund al destinului. Poate că aici, în acest haos, găsim o reflectare a tragediei din Lacul lebedelor, acolo unde iubirea adevărată întâlnește imposibilul și destinul necruțător. La fel ca pasărea care își cântă ultima melodie, în fața inevitabilului, iubirea lor nu dispare, ci devine ceva mai mult, o frumusețe pură care, deși efemeră, trăiește dincolo de moarte.

Autor: Any Marin
„Mă aflu la bariera dintre științe exacte și filosofie orientală, între preaplinul inimii și finitatea simțirii, cumva așa m-aș descrie pe mine și munca mea. Mereu în căutarea sensului și a unui drum comun între două lumi care par diametral opuse. Un citat care mă ghideaza și îmi dă speranță: Au murit toamnele în mine și inima mi s-a întors pe dos.”